Uncategorized

Timiditatea nu este un defect…

      Nu, timiditatea nu este un defect… dimpotrivă, este o calitate pe care nu mulţi o au. Psihologii enumeră printre factorii care influenţează personalitatea şi caracterul unui om: familia destrămată, părinţi autoritari, mediul în care cresc, neîncrederea în propriile forţe, teama de a fi marginalizat şi respins.

      Eu, personal, recunosc că sunt timidă şi aşa am fost mereu. Asta nu înseamnă că vorbesc mai puţin, zâmbesc mai puţin, sau nu mă exprim când mă deranjează ceva. Şi nu neapărat din cauze precum cele punctate mai sus sunt aşa…ci pur şi simplu, aşa sunt eu. Nu mă interesează dacă mă judecă cineva sau nu, aşa am fost, sunt şi voi fi…nu-mi place să fiu în centrul atenţiei doar ca să spun prostii. Nu-mi place să mă laud aiurea că fac ceva şi de fapt, să nu fac. Îmi place să ascult, să mă interiorizez când simt nevoia, să despic firu-n patru, deşi ştiu că nu e cea mai bună soluţie. Îmi place când fac un lucru, să-l fac bine…chiar dacă întorc problema pe toate părţile şi odată cu asta îmi vin mii de idei…mă opresc eu la una :)))

      Mă înroşesc teribil când îmi pierd controlul, când mă trezesc cu toti ochii aţintiţi asupra mea…sau când iubesc. O să ziceţi că e ruşine…ei bine, nu! Sunt conştientă de roşeaţa mea şi nu mi-e ruşine deloc. Pentru că asta sunt eu şi face parte din mine… pentru că datorită timidităţii mele, sunt un om mai calculat, mai reţinut, mai cuminte, mai sensibil…mai ciudat. Şi oamenii sensibili au o duioşie specială a sufletului, sunt firi artistice, romantice… sunt oameni care iubesc frumos şi pasional, dar care şi suferă mai mult şi mai adânc. Dar asta este altă poveste…

      Sunt uneori timidă şi-mi plac oameni asemeni mie. Ador copilaşii timizi…numai când îi văd pierzându-se şi ascunzându-se după mămica lor, mă topesc de duioşie. Acest fapt arată o sensibilitate aparte, o sensibilitate aproape seducătoare. Adulţii timizi înşişi sunt amuzanţi prin pierderea controlului, roşeaţa de pe chip, lapsusuri scurte de memorie, bâlbâieli şi alte gesturi specifice… 

      Timiditatea nu e rea, însă poate fi greşit interpretată. Timiditatea exagerată iarăsi nu este sănătoasă pentru minte şi trup. Prin urmare, oricât de frumoasă, dulce şi adorabilă poate fi aceasta, în doze mari este periculoasă pentru personalitate. Ideal este să ştim când să fim timizi şi când să punem punctul pe „i”! Altfel riscăm să fim greşit înţeleşi şi de aici urmări neavantajoase pentru noi.

      Cum spuneam mai sus, copiii sunt uneori adorabili când dau semne de timiditate. Dar nu trebuie lăsaţi aşa, ei trebuie să înveţe să-şi cunoască limitele, să aibă încredere în ei, să îndrăznească să spună cu voce tare când au ceva de spus,  să păstreze mereu un echilibru între sentimente şi ce este mai important, să se iubească pe ei însişi aşa cum sunt, dar şi cu dorinţa de autodepăşire, de a fi mai buni… sufleteşte. 

 

01046_023_X9eWEEUo

 

Reclame